Syndicate content

Aspecte geografice ale îmbătrânirii populaţiei

Mamta Murthi's picture
Also available in: English

O perspectivă asupra Europei Centrale și a țărilor baltice

A Romanian elderly woman selling flowers Mulţi dintre noi ocupaţi cu viaţa de zi cu zi, chiar şi eu, nu se gândesc prea mult timp cum vor arăta vieţile noastre peste 20 sau 30 de ani. Totuşi, atunci când călătoresc în ţările în care lucrez, observ problemele cu care se confruntă populaţia vârstnică, în special în zonele rurale. Aceste probleme includ accesul dificil la servicii sociale şi de sănătate, excluziunea sau pur și simplu singurătatea.

Ţările baltice şi cele din Europa Centrală îmbătrânesc. Drept urmare, dimensiunea populaţiei apte de muncă se micşorează, creându-se în cadrul forței de muncă deficite care ar putea eventual pune probleme dezvoltării viitoare. Îmbătrânirea mai presupune presiune asupra bugetelor statelor după creşterea cheltuielilor publice cu pensiile şi serviciile de sănătate, precum şi micşorarea bazei de contribuabili.

Toate aceste aspecte sunt bine-cunoscute. Mai puţin apreciat, totuşi, este faptul că în multe ţări există un model geografic distinct al îmbătrânirii. Zonele rurale puţin populate cunosc o creştere a cotei populaţiei vârstnice, în timp ce zonele urbane încă atrag cea mai mare parte a generaţiei tinere. Îmbătrânirea populaţiei rurale creează o problemă pentru politicile publice din moment ce adesea primăriile din zonele rurale deţin mai puţine resurse cu care să rezolve necesităţile populaţiei lor vârstnice.

Să luăm cazul României. În figura de mai jos populaţia ţării este grupată în zecimi în ordinea descrescătoare a mărimii localităţii în care locuiesc. Coloana din stânga reprezintă zecimea de populaţie care locuieşte în cele mai mari localităţi. În practică, această coloană acoperă întreaga populaţie a capitalei Bucureşti, cu peste 1.800.000 de locuitori. Coloana din dreapta acoperă cele zece procente ale populaţiei care locuieşte în cele mai mici localităţi cu o dimensiune medie a localităţii de 1700 de locuitori. La capătul din stânga, întreaga populaţie locuieşte într-o zonă urbană. La capătul din dreapta, întreaga populaţie este rurală.


După cum se arată în figură, în Bucureşti mai puţin de 15% din populaţie este în vârstă de peste 65 de ani. Această proporţie ajunge la aproape 25% în cele mai mici comunităţi. Situaţia devine şi mai clară dacă ne uităm la raportul între populaţia în vârstă de peste 65 de ani şi populaţia în vârstă de muncă – aşa-numitul raport de dependenţă – care poate fi de 2,5 ori mai mare în localităţile mai mici rurale faţă de cele urbane.

Proporţia mai mare a vârstnicilor în localităţile rurale mai mici creează probleme pentru finanţarea serviciilor sociale, în special a celor finanţate din taxele locale. Deşi este adevărat că aceste localităţi pot fi nevoite să cheltuiască mai puţin pe servicii pentru tineri, cheltuielile angajate nu trec rapid de la unele linii de cheltuieli, cum ar fi şcoli dezafectate, către altele. Pentru localităţile mai mici, care au un bazin limitat de forţă de muncă locală, este de asemenea dificilă angajarea locuitorilor pentru furnizarea de servicii de sănătate şi asistenţă socială pentru persoanele vârstnice. Această problemă dobândeşte o complexitate sporită dacă se observă proporţia celor în vârstă de peste 75 de ani. Peste 11 procente din populaţia rurală din cele mai mici localităţi se află în această grupă de vârstă, faţă de 6 procente în zonele urbane, şi peste o treime din această grupă de vârstă trăiesc pe cont propriu. Fără alte persoane care să le acorde asistenţă, aceste persoane devin extrem de vulnerabile la sărăcie şi izolare.

Deci, ce se poate face? Aşa cum arată colega mea Asta Zvinene, diferenţele mari în rapoartele de dependenţă ale vârstnicilor între comunităţile urbane şi cele rurale sunt cauzate în principal de migrație, o mare parte a acesteia reflectând migrația internă datorată procesului de urbanizare. Este important ca factorii de decizie să realizeze faptul că migația, în special cea internă către zonele urbane, reprezintă un comportament natural de dezvoltare, iar rapoartele ridicate de dependenţă ale vârstnicilor din aşezările rurale constituie adesea costul acestei dezvoltări economice.

În primul rând, factorii de decizie trebuie să admită această povară şi să ia în considerare modalităţi de a o distribui mai uniform.

În al doilea rând, s-ar putea face mai multe pentru a se reduce inerţia în cheltuielile publice, astfel încât fondurile publice să poată trece de la servicii sociale care sunt utilizate insuficient către cele pentru care există o cerere mai mare.

În al treilea rând, multe oraşe şi localităţi mai mici se orientează către modalităţi de a se face mai atractive ca locuri unde să se muncească şi să se locuiască. Aceste eforturi merită o evaluare atentă şi o intensificare a măsurilor eficiente din punct de vedere al costurilor.

În al patrulea rând, ar putea fi încurajat voluntariatul în rândul populaţiei vârstnice şi al grupurilor comunitare de auto-asistenţă pentru a se consolida sistemul social şi a se reduce dependenţa comunităţii de disponibilitatea unor lucrători tineri în activităţi de prestări de servicii.

În sfârşit, merită examinat modul în care serviciile pentru vârstnici – în special cei care trăiesc singuri – pot fi furnizate în mod mai eficient, inclusiv prin utilizarea tehnologiei. Tatăl meu, care este bolnav de demenţă, trebuie să petreacă zilnic câteva ore de unul singur din momentul în care pleacă îngrijitorul său şi până în momentul în care un membru al familiei îl poate vedea seara. El foloseşte un dispozitiv foarte simplu care îi furnizează medicamentele pe o tavă. Dacă el nu ridică medicamentele de pe această tavă, adică dacă uită să le ia, este activat un senzor, iar dispozitivul, care este conectat la telefon, apelează un membru al familiei. Această tehnologie simplă ajută în procesul de îngrijire fără a fi necesară prezenţa unui îngrijitor.

 

Add new comment