O persoană remarcabilă

Igor Tkaci este o persoană remarcabilă.

Înalt și mândru în mijlocul câmpului, vocea sa este tare și clară. Chiar și vântul extrem de rece nu l-a putut opri să-și povestească istoria. „Nu aveam absolut nimic. Până și geamurile ne-au fost jefuite”, mi-a spus.

El vorbea despre acele timpuri tulburi de după destrămarea Uniunii Sovietice. Cât vorbea, mi-am adus aminte de propria mea copilărie de pe timpurile sovietice. Ceea ce spunea el mi-a atins o coardă sensibilă. „Trebuia să creez și să mă fac bine. Trebuia să-mi ajut oamenii”. Aceasta istorie m-a făcut să mă gândesc la un singur cuvânt – rezistență. Este un cuvânt pe care astăzi îl aruncăm în jur când vrem să descriem oameni care se pot adapta. Stând acolo în fața lui Igor Tkaci, acest cuvânt a căpătat o semnificație mai adâncă pentru mine. Confruntat cu deficite de produse alimentare, rânduri lungi în magazine și sărăcia acută și disperarea a milioane de oameni, el se gândea cum să creeze, pentru oamenii săi. Pentru acest om nu era vorba de supraviețuire și de revenire la normal – el se gândea la auto-perfecționare și era determinat să-i ajute pe alții.

Abia după 2007 munca sa grea l-a răsplătit. Igor a aplicat pentru un șir de granturi și împrumuturi. El este, după cum este numit, un lider în satul său Hiliuți, la aproape 200 km de Chișinău, capitala Moldovei. De aceea oamenii se așteptau ca el să fie în fruntea a astfel de lucruri. Moldova are o economie agrară mică, dar fragilă. Mulți au auzit de celebrele vinuri moldovenești, însă nu mulți par să realizeze cât de mult țara se bazează pe sectorul său agricol, în special pe o gamă largă de fructe și legume. Spațiul rural este vast și extrem de frumos, cu producători agricoli care lucrează din greu încercând să o scoată cumva la capăt.

Astăzi Igor Tkaci îmi povestește despre succesele și provocările sale. Sprijinul pe care l-a obținut de la Proiectul de agricultură competitivă a mers direct la modernizarea echipamentului său învechit. Proiectul acordă finanțare pentru a ajuta la reducerea degradării terenurilor și la sporirea creării locurilor de muncă în zonele rurale. În prezent Igor Tkaci angajează peste 800 de persoane pe câmpurile sale de grâu și porumb și în livezile de mere, care se întind pe o suprafață de 1.100 ha. Pentru acest sat mic, aceasta este o cifră enormă. Însă el își face griji cum să-și mențină competitivitatea.




Igor îmi comunică cu mândrie detalii amănunțite și specificațiile tehnice ale mașinii sale de semănat, achiziționată cu mijloacele proiectului. Cu alte cuvinte, aparatul este o anexă la tractor care plasează semințele la distanțe egale și adâncimi cuvenite utilizând cele mai moderne tehnologii. „Productivitatea mea s-a majorat cu 40 procente în ultimii trei ani. Acum eu doresc să mă extind”, a spus el. „Trebuie să mă gândesc la mijloacele de trai ale oamenilor mei!” Atitudinea lui este molipsitoare. Această atitudine directă de „eu pot face” lipsește uneori în așa numită lume modernă lucrătoare de funcționari de astăzi. Și anume această atitudine l-a păstrat pe Igor Tkaci nesupus, rezistent și puternic de-a lungul anilor, într-o perioadă în care mulți oameni și chiar țări „s-au fărâmițat ca un biscuit uscat în doar câteva luni”, după cum a spus-o cândva Mihail Gorbaciov.

Igor Tkaci este o persoană remarcabilă. Este gata de orice provocare nouă și se pare că nici o provocare nu este de netrecut pentru el. Caută cu îndrăzneală răspunsuri la probleme aparent imposibile. În timp ce mulți oameni și-ar pune întrebarea „De ce?”, Igor s-ar întreba doar „De ce nu?”