Sărbătorim 85 de ani de Protecţie Civilă în România, pentru a mulţumi celor care salvează şi protejează vieţi, şi uşurează suferinţa

România a sărbătorit recent 85 ani de protecţie civilă. În viaţa de zi cu zi, rareori ne oprim pentru a reflecta asupra rolului decisiv jucat de agențiile de protecţie civilă. Dar imediat ce se produce un dezastru, aceşti oameni dedicaţi se află în fruntea eforturilor de salvare de vieţi omeneşti, de protecţie şi de uşurare a suferinţei. Salvatorul zilei poate fi un ofițer de poliţie care coordonează operaţiunile de evacuare sau voluntari care oferă prim ajutor şi adăpost, paramedici care îngrijesc rănile, meteorologii care oferă la timp informaţii despre fenomenele meteo sau autorităţile locale care coordonează diverse operaţiuni de salvare. Cu alte cuvinte, un sistem de protecţie civilă bine pus la punct reprezintă de fapt un ecosistem divers ce reuneşte oameni şi instituţii şi care joacă un rol foarte important.

Lucrurile nu s-au desfașurat însă mereu aşa. În perioada care a precedat înfiinţarea mecanismelor de protecţie civilă, comunitățile rareori primeau avertismente privind producerea unor fenomene meteorologice severe, cum ar fi vijelii, valuri de căldură toridă, sau - aşa cum am constatat de curând - scăderi bruşte şi devastatoare ale temperaturilor. Chiar şi dezastrele foarte bine localizate pot cauza pierderi de vieţi omeneşti şi, în consecinţă, comunităţile afectate s-ar putea confrunta cu probleme semnificative pe termen lung. În ultimii 85 de ani, protecţia civilă în România şi în alte regiuni s-a transformat într-un sistem puternic, demn de încredere, care poate reacţiona rapid în faţa unui dezastru. Ca urmare, numărul de vieţi pierdute în urma dezastrelor a scăzut semnificativ la nivel global. Cu toate acestea, costul daunelor continuă să crească.
 

În ultimele decenii, organele de protecţie civilă au trecut de la expectativă la măsuri proactive şi integrate, adică se concentrează pe menţinerea unei stări de alertă şi pe capacitatea de reacţie rapidă pe baza avertismentelor timpurii pentru a minimiza riscurile aferente dezastrelor şi pentru a spori nivelul de eficienţă şi viteza de reacţie. Această evoluţie este critică, în contextul în care populaţia se confruntă cu dezastre din ce în ce mai frecvente şi mai puternice. Într-adevăr, anul 2017 deţine recordul ca al doilea an cu cele mai costisitoare dezastre, în contextul în care s-au înregistrat pierderi de peste 330 miliarde dolari SUA, existând asigurări numai pentru 40% dintre acestea.

Din păcate, în România, dezastrele au devenit ceva obişnuit. Din 1990, s-au produs 77 de dezastre care au generat pagube de peste 3.5 miliarde dolari SUA, inundaţiile constituind principala cauză a daunelor . La ora actuală, peste un milion de români locuiesc în zone cu potenţial sporit de producere a inundaţiilor şi viiturilor. Un raport recent întocmit cu sprijinul Global Facility for Disaster Reduction and Recovery - GFDRR (Organizaţiei Globale pentru Reducerea Consecinţelor Dezastrelor şi Reconstrucţie a confirmat că România se confruntă cu unele dintre cele mai semnificative riscuri din UE: în ultimii 100 de ani, 13 cutremure au cauzat 2630 de decese şi au afectat peste 400.000 de persoane, doar pagubele cauzate de cutremurul din 1977 depăşind 2 miliarde US$. Dacă nu se iau măsuri urgente, impactul dezastrelor naturale va continua să crească în condiţiile în care oamenii, împreună cu bunurile lor, se concentrează în zonele cu risc sporit şi pe măsură ce se încălzeşte şi clima.

Din fericire, atât Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă (ISU), cât şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă ( IGSU) înregistrează progrese semnificative pentru a spori capacitatea de reacţie şi de a anunţa situaţiile de risc, în vederea sprijinirii comunităţilor locale. Aceste instituţii nu ezită să organizeze ample exerciţii de simulare a cutremurelor şi să utilizeze instrumentele TIC educaţionale (inclusiv o aplicaţie de mobil), precum şi alte tehnici participative care pot fi utilizate pentru a concretiza eforturile de pregătire şi pentru a construi o cultură a siguranței şi rezistenţei. Dar este oare suficient?
 

Alte ţări expuse unor riscuri similare, cum ar fi Noua Zeelandă, s-au confruntat recent cu cutremure catastrofale, cu consecinţe mortale, după zeci de ani de linişte relativă.  Aceste dezastre au testat sistemul de protecție civilă la maximum, au relevat problemele existente şi au avut drept consecinţă şi sume foarte mari cheltuite de guvern şi de societatea civilă pentru activităţile de reconstrucţie şi reparaţie. În Noua Zeelandă, angajamentul pentru reducerea riscurilor este încă şi mai puternic în urma cutremurelor catastrofale din anii 2010 şi 2011, însă unele măsuri s-au dovedit a fi costisitoare şi adesea nepopulare, punând la încercare determinarea politicienilor de a lua măsuri astăzi pentru combaterea dezastrelor de mâine.

Ce probleme ar deveni vizibile dacă România s-ar confrunta cu un cutremur de magnitudinea 7,5 în 2018? Oare sistemul de protecţie civilă va putea face faţă acestor situaţii, oare se vor putea mobiliza pentru a putea salva vieţi sau se vor dărâma chiar şi sediile lor? Cine va achita daunele, estimate la 7-11 miliarde dolari SUA? Câte decese ar putea fi evitate în cazul în care clădirile ar îndeplini standardele actuale de construcţie?  Câţi ani, câte decenii vor fi necesare pentru a reconstrui şi a reface daunele?

La ora actuală, este imposibil de imaginat o Românie fără un sistem de protecţie civilă pe care îl considerăm cu toţii un serviciu public esenţial.  Să sperăm că va dura mult mai puţin de 85 de ani pentru a ne asigura că fiecare român este protejat în mod adecvat împotriva inundaţiilor şi viiturilor, şi locuieşte în clădiri care nu sunt expuse riscului de prăbuşire în cazul unui cutremur.