Săptămâna trecută m-am aflat în Londra pentru a participa la o conferinţă organizată de către Comisia Europeană și Şcoala Londoneză de Economie şi Ştiinţe Politice (London School of Economics and Political Science). Obiectivul acestei conferințe a fost acela de a face un bilanț al experienţelor de succes în domeniul dezvoltării regionale la nivelul Uniunii Europene (UE), de a evalua ingredientele instituționale existente și de a explora mixul de politici ce ar putea ajuta regiunile europene subdezvoltate să fie mai aproape de centrul dezvoltării economice.
Ce sunt de fapt regiunile subdezvoltate?
Pe de o parte, acele regiuni care în ultimul deceniu nu au ajuns la convergență cu media UE. Acestea se regăsesc în Portugalia, Spania, Italia şi Grecia. Pe de altă parte, sunt acele regiuni cu un PIB pe cap de locuitor mai mic de 50 procente din media UE, iar acestea se află în Bulgaria, România, Ungaria și Polonia. Aidoma unui bumerang, regiunile subdezvoltate încercuiesc granițele Uniunii Europene de la sud la est. Deși acestea sunt localizate în mare parte în zona periferică a Europei, caracterul periferic nu ar trebui să fie factorul determinant care să le decidă destinul.
În 2012 Banca Mondială a publicat raportul „Golden Growth: restoring the lustre of the European economic model” . Acest raport a denumit UE o „Mașină de Convergență” datorită modelului de dezvoltare fără precedent al Uniunii Europene și datorită succesului acesteia în a ajuta noile state membre să depășească capcana venitului mediu pentru a atinge statutul de state cu venit ridicat. A fost nevoie de acces la piețe și de instituții mai bune pentru a sprijini această poveste de creștere. Procesele de convergență la nivel național au fost însoțite de procese de convergență internă, în cadrul cărora unele regiuni au realizat o creştere mai rapidă, altele au avut progrese mai modeste, însă toate regiunile au avut o creștere economică.
Aşadar, de ce este nevoie pentru ca regiunile subdezvoltate să aibă o convergență mai rapidă?
Îmbunătățirile la nivelul instituțiilor contează. Regiunile din România au avut o creștere pe cap de locuitor (SPC) de 2,6-3,2 ori în perioada 2000-2013, iar una din cele mai mari performanţe a fost înregistrată în regiunea Vest, care a avut o creştere de la 5.100 euro la 15.700 euro. PIB-ul pe cap de locuitor al Lituaniei a crescut de la 7.500 euro la 19.600 euro, iar cel al Letoniei a crescut de la 6.900 euro la 17.000 euro în aceeași perioadă de timp. Toate aceste țări au avut unele dintre cele mai mari îmbunătățiri ale eficacității guvernării în perioada 1996-2014, efort ce a dat rezultate, drept dovadă fiind influxurile mari de Investiții Străine Directe.
Politicile publice bune sunt elemente esenţiale pentru creștere. Geografia poate reprezenta o barieră în calea integrării și poate reduce accesul la piețe, însă dacă sunt implementate politicile adecvate, constrângerile geografice pot fi depășite. Experiența statelor Scandinave și Baltice, care au avut o creștere rapidă în ciuda poziției geografice periferice, confirmă în mod elocvent acest aspect. Aceste state au atras investiții prin intermediul politicilor bune, în ciuda poziționării. Estonia ocupă locul 16 la nivel global în ceea ce privește emiterea autorizațiilor de construcție, în timp ce Cipru ocupă locul 147. Lituania ocupă locul 8 în ceea ce privește înființarea unei firme, în timp ce Malta ocupă locul 132.
O abordare de succes în vederea depășirii limitărilor geografice, sub aspectul politicilor publice, este aceea de a asigura acces la piețe atât prin îmbunătățirea comerțului și logisticii, cât și prin alinierea la bunele practici sub aspectul mediului de afaceri.
Este necesară orientarea către convergența externă şi nu către cea internă. Experiența țărilor din Europa de Vest evidențiază faptul că pe măsură ce o economie se maturizează, disparitățile dintre regiuni tind să se reducă. Drept urmare, accentul politicilor de dezvoltare regională trebuie să fie acela de a conecta regiunile mai izolate de regiunile fruntaşe și de centrele urbane dinamice ale UE.
Orașele reprezintă motoare de creștere. Orașul București a avut o rată medie anuală de creștere de 8,75% în perioada 2000-2013, iar România a avut o creștere de 7,85%. Sofia a avut o creștere de 8,27%, în timp ce Bulgaria a înregistrat o creștere de 6,32% în aceeași perioadă. Budapesta, Bratislava, Praga sunt exemple similare. Drept urmare, politicile regionale și locale trebuie să sprijine transformarea orașelor în aglomerări urbane și trebuie să creeze oportunități pentru ca persoanele din regiunile subdezvoltate să aibă acces la aglomerările urbane limitrofe. Atunci când capitalele și regiunile fruntașe cresc, regiunile subdezvoltate vor crește la rândul lor.
Regândirea politicilor regionale ale UE ar trebui să pună accent pe performanța instituțională. Acest lucru poate crea un mediu competitiv în ceea ce privește absorbția fondurilor UE destinate sprijinirii unui nivel mai ridicat de conectivitate și integrării inter-regionale. Spre exemplu, orașul român Alba Iulia, a modernizat administrația publică și departamentul de dezvoltare urbană pentru a absorbi mai bine fondurile UE. Acest lucru a avut consecinţe pozitive și asupra capacității generale a orașului de a administra patrimoniul cultural și de a îmbunătăți atractivitatea urbei pentru investitori. Orașele din UE pot învăța unele de la celelalte în ceea ce ţine de implementarea reformelor de succes la nivel local. Grupul Banca Mondială a lansat recent evaluările sub-naționale „Doing Business” în România și Ungaria pentru a identifica cele mai bune practici la nivelul orașelor în vederea îmbunătățirii mediului de afaceri.
Finalmente, politicile naționale nu trebuie să fie formulate din perspectiva regiuni fruntașe versus regiuni subdezvoltate, ci trebuie să ia în considerare nevoile distincte ale fiecărei regiuni. Accentul trebuie să fie orientat către garantarea accesului egal la servicii pentru toată lumea, asigurând elementele cheie ce susţin dezvoltarea capitalului uman, inclusiv educație de calitate, servicii de sănătate, acces la serviciile de bază, funcționarea piețelor funciare şi imobiliare, infrastructura de conectivitate cu orașele și piețele în creştere, astfel încât fiecare persoană să poată avea același start în viață ca şi persoanele din regiunile fruntașe.
Join the Conversation